|
Kosovo – războiul principiilor
Încă o bucată s-a desprins ieri din ceea ce a fost cândva Iugoslavia lui Tito. Naşterea noului stat a răvăşit Europa. Dar marile state europene, favorabile independenţei, au un nou slogan: „Cazul Kosovo va rămâne unic în Europa”. Totuşi, nu în Africa ori în Papua Noua Guinee, ci chiar aici, în inima Europei, există regiuni care vin cu aceleaşi pretenţii ca şi Kosovo. Zonele care se simt îndreptăţite să îşi ceară şi ele acum o ţară se numesc Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Ţara Bascilor, şi lista poate continua până aproape de Bucureşti.
E vorba de regiuni unde există aşa-numite conflicte îngheţate şi unde e suficientă o scânteie pentru ca aparentul echilibru să sară în aer. Scânteia este puterea precedentului, iar el a fost stabilit deja de declararea unilaterală, fără acordul Serbiei, a provinciei majoritar albaneze drept stat. În acest caz, a funcţionat, în special la presiunea SUA şi a aliaţilor europeni, dreptul la autodeterminare.
În paralel, mai există însă un principiu, înfrânt cu această ocazie, de la care Europa s-a angajat cu decenii în urmă să nu facă rabat: inviolabilitatea frontierelor. Frontierele puteau fi schimbate numai cu acordul ambelor părţi, lucru de care nu poate fi vorba la Priştina. Fără sprijinul majorităţii statelor europene şi mai ales al Washingtonului, Kosovo ar fi rămas cu acelaşi statut până în vecii vecilor. Este drept că şi acum vor exista state care nu vor recunoaşte această nouă ţară de pe harta Europei, însă Kosovo poate stabili relaţii diplomatice şi comerciale cu cele „care contează” (minus Rusia). Europa nu a vorbit niciodată pe aceeaşi voce, nici măcar în materie de politici energetice, vitale pentru economia europeană.
Carenţele sunt încă şi mai vizibile când e vorba de politică externă. În cazul Kosovo, s-a întâmplat ca interesele celor mai multe state vestice să coincidă cu cele ale Washingtonului – o şansă nesperată pentru teritoriul considerat de Belgrad drept leagăn al civilizaţiei sârbeşti. Opoziţia unor state ca Grecia, Spania şi România – chiar dacă unele dintre ele se află chiar pe „axă” – nu a contat nici cât negru sub unghie. Aceeaşi Europă şi aceleaşi State Unite, în cazul unor cerinţe similare ale altor naţiuni însă, au o abordare total diferită, aplicând, fireşte, celălalt principiu, cel al inviolabilităţii frontierelor. Acesta este cazul celor aproape 40 de milioane de kurzi, risipiţi pe teritoriul a patru state. Se vorbeşte de un Kurdistan mare, independent, de ani şi ani la rând.
Totuşi, niciun stat occidental nu s-ar aventura vreodată să sprijine o asemenea măsură – ar însemna sinucidere curată, atât pentru NATO şi pentru bazele sale din Turcia, cât şi pentru coaliţia condusă de SUA în Irak. La fel, Republica Turcă a Ciprului de Nord s-a separat de aproape 40 de ani de restul teritoriului cipriot, dar niciun stat în afară de Turcia nu a recunoscut-o încă. Iată probabil de ce liderul de la Kremlin numea gestul Occidentului în dosarul Kosovo drept unul în primul rând „ilegal” (fiind o decizie luată prin presiune, şi nu printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate al ONU), „prost concepută” şi „imorală”. Primele două rămân în studiul experţilor în drept, dar a treia poate rezuma acuzele ce au curs din toate părţile la adresa Europei în cazul Kosovo.
Poziţia ambiguă a primit apoi un nume: „dublul standard” – o coaliţie între marii actori pe plan internaţional pentru a forţa o decizie pe care nu ar acorda-o într-o altă situaţie, fie ea oricât de asemănătoare. În tot acest peisaj, România nu poate fi decât spectator şi poate răspunde, doar atunci când este întrebată: „Obiectez”. Nu se poate baza pe Europa pentru a-i rezolva problemele, iar, în acest caz, nu este sigur că apartenenţa la blocul european nu îi va cauza pe termen lung probleme mari cu cei care mai revendică aşa-numitul Ţinut Secuiesc. Ţara Bascilor, Osetia şi Abhazia şi-au cerut cu înverşunare „dreptul”, la nici 10 minute după declaraţia de independenţă de la Priştina. Ce i-ar împiedica pe radicalii maghiari să o ceară şi ei?
În plus, România trebuie să se contrazică pe ea însăşi în cazul Kosovo de dragul unei armonii europene declarative. Respectiv, să trimită, în cadrul forţei EULEX, un contingent de 175 de poliţişti şi jandarmi în Kosovo. Culmea este că, potrivit documentului care dă undă verde trupelor, se spune că misiunea europeană va trebui „să asiste instituţiile din Kosovo, autorităţile judiciare şi organismele de protejare a legii în drumul spre autosusţinere şi responsabilizare”. Cu alte cuvinte, Europa recunoaşte implicit încă de la momentul zero independenţa Kosovo. România nu recunoaşte această independenţă, deşi cei 175 de poliţişti ai noştri sunt gata să deschidă focul ca să apere noul stat. Acesta este paradoxul politicii unui stat mic, care încearcă să împace capra intereselor europene cu varza intereselor naţionale.
_________________
|
Autentificare
Înregistrare
FAQ
Căutare
